Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel face parte din Protopopiatul II Iași, fiind situată pe una din cele mai înalte coline care înconjoară Municipiul Iași, cea din Nord-Estul orașului, pe platoul dealului Șorogari, în partea dreaptă a drumului ce face legătura dintre orașul Iași și localitatea Aroneanu, în zona numită Moara de Vânt; numele locului provenind de la morile de vânt construite prin secolul al XVIII-lea în această zonă (Ion Mitican descrie această zonă a mărginimii Iașilor astfel: „Dincolo de via lui Ivanov, la şoseaua Aroneanu, lângă barieră, se zăreau palele morilor de vânt priveghind cerul livezilor de perji şi goldani. Aşezate de nu se mai ştia când pe zarea spulberată iarna de vijelii tăioase şi suflată vara mai tot timpul de vânturi, se înşirau scheletele ultimelor mori de vânt rămase din vremuri vechi: trei pe partea şoselei Aroneanu şi una pe tăpşanul povârnit dinspre Ţicău, a cărei piatră se mai păstrează pe stradela Moara de Vânt nr. 33 - Ion Mitican, Cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă prin târgul Ieşilor, Bucureşti, 1990, p. 106) . La 19 octombrie 1842, maestrul de muzică Samuel Verner aflând că Epitropia Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iaşi dorea să cumpere un teren pentru a înfiinţa un cimitir oferea un loc aflat la marginea Iaşilor, pe drumul către Aroneanu. Maestrul solicita ca în cazul în care Epitropia ar fi de acord cu achiziţionarea locului să fie lăsat să-şi poată desface cele „dou mori de vînt ci să află într-o margine a locului pomenit” .
Istoria acestei biserici este strâns legată de cimitirul care astăzi o înconjoară. Întreaga poveste începe în primele decenii ale veacului al XIX-lea. În timpul ocupaţiei ruse din 1826-1829 o parte a regimentelor ţariste au fost cantonate la marginea capitalei Moldovei, în apropierea pădurii Ciric, unde şi-au organizat tabăra, au înconjurat-o cu şanţuri şi altele trebuitoare unei staţionări îndelungate. Locul respectiv aparţinea Mănăstirii Zlataust din Iaşi . Având în vedere că trupele ruseşti încartiruite în acest loc aveau pierderi în rândul soldaţilor din cauza rănilor din timpul bătăliilor, dar şi datorită bolilor molipsitoare care făceau ravagii în epocă, s-a făcut, în apropiere, la marginea pădurii, un cimitir în care să fie înmormântați soldaţii decedati. Aşa au apărut primele morminte în zonă. După retragerea armatelor ţariste în fostul cimitir al ostaşilor ruşi au început să fie înmormântaţi bolnavii morţi în Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iaşi, dar şi cei de holeră, boală care timp de aproape trei ani de zile (1829-1831) a bântuit, cu intensităţi diferite, în toată Moldova.
Primul care scrie despre Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel” din Iaşi este N. A. Bogdan în lucrarea sa monografică intitulată Oraşul Iaşi. Lipsa informaţiei de la vremea respectivă îl determină pe autor să afime că biserica este: „zidită se zice, a Epitropiei Sf. Spiridon, în anul 1845” . După opinia sa, „aceasta biserică a fost destinată în urmă ca paraclis pentru cimitiul Spitalului „Sfântul Spiridon” în a cărei propritete este şi acum. Aici se îngropau mai ales cei atinşi de holeră. Se crede însă că această biserică să fi existat mai de mult, căci se găsesc în ea icoane din 1820 şi 1829, iar registre matriculare are din anii 1858-1862” .
De la început se vede că N. A. Bogdan nu este sigur de anul în care a fost construită biserica, iar ipoteza că ea ar fi mai veche doar că în interior se găsesc icoane din anul 1820 şi 1829 este profund greşită (În 1907 N. Iorga găsea în biserică „o icoană a Maicii Domnului, de stil italian «1820 mart. 5» şi o alta cu următoarea inscripţie: «Această icoană este a lui Filipu Ianoviciu Sucevanul. 1829 august 20. Iaşi» - N. Iorga, Inscripţii şi însemnări din bisericile Iaşului, Bucureşti, 1907, p. 89). Dacă am merge pe această logică am putea să spunem că lăcaşul de cult a fost ridicat către sfârşitul secolului al XVIII-lea deoarece în biblioteca bisericii se aflau, în momentul când era vizitat de părintele C. Bobulescu, în anul 1921, cărţi de cult pe care sunt însemnări începând cu februarie 1773 .
La rândul său, Gheorghe Ungureanu făcând o scurtă prezentare a fondului arhivistic al Bisericii „Sfinţii Petru şi Pavel” prezintă în câteva cuvinte şi istoricul ei. „După obiectele de cult găsite la ea nu cred că era anterioară anului 1820. Un timp biserica a servit ca paraclis pentru cimitirul Spitalului „Sf. Spridon”, în a cărui proprietate se află. Din arhiva veche se păstrează o condică de mitrici dintre anii 1858-1865” . Fără a prezenta nici o sursă documentară propune ca an al construirii bisericii anul 1820. Ipoteza sa pornind, mai mult ca sigur, de la icoanele menţionate de N. Iorga ca aflându-se în interiorul bisericii.
De acum înainte toate lucrările apărute au preluat aceste informaţii adăugând, după imaginaţia fiecărui autor câte o idee în plus.
Astfel, N. Stoicescu avînd doar informaţiile de mai sus, afirmă că Biserica Moara de Vânt a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea, probabil („cca.” spune autorul) în anul 1820.
Regretabil este faptul că unii autori care nu au o pregătire minimă în domeniul istoriei lansează idei eronate, unele chiar fanteziste, care sunt preluate de oamenii de bună credinţă ca fiind şi adevărate. Este cazul lui Viorel Erhan, care în lucrarea sa intitulată Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi şi împrejurimi ajunge la concluzii de-a dreptul ridicole. Dar pentru a înţelege mai bine cum „se fabrică” istoria de unii autori vă prezentăm un fragment din scurtul istoric închinat Bisericii „Sfinţii Petru şi Pavel” de Viorel Erhan. „A fost înfiinţat la începutul anului 1800 un mic cimitir în care erau înhumaţi cu precădere cei decedaţi în urma epidemiilor de holeră. Încă de la început a fost construit în cimitir un mic paraclis pentru prohodirea morţilor din bolniţele Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon. După cum rezultă din pomelnicul de la actuala biserică cu hramul Sfinţii Apostoli „Petru şi Pavel” paraclisul a fost zidit între anii 1803-1830 având ctitori pe Mihail Sturza, Cantacuzino Paşcanu, Constantin Ipsilanti, Alexandru Moruzi cu familiile lor, precum şi pe Veniamin Costachi mitropolit al Moldovei. Având în vedere intervalul mare în care a fost construit paraclisul (conform datelor din pomelnic) apreciem că ar trebui reţinut ca an de zidire numai 1803, sau altul din intervalul menţionat (1803-1830), acesta nefiind semnificativ încât este imposibil ca un simplu paraclis cu scop bine definit şi cu asemenea ctitori să fi fost construit în 27 de ani”. Aşa cum observă şi autorul ctitorii pe care-i enumeră au fost domni, mari demnitari sau mitropolit al Moldovei. Posibilităţile lor financiare sunt bine cunoscute pentru oricine s-a ocupat de perioada începutului de veac XIX. Era aproape imposibil ca fiecare dintre ei să nu poată finaliza o biserică de dimensiunile celei de care vorbim. Dacă autorul nu ar fi ştiut că a fost filială a Bisericii „Sfântul Spiridon”, poate mai înţelegeam greşeala. Dar el nu avut minima curiozitate să vadă donatorii Bisericii „Sfântul Spiridon” pentru a observa că toţi cei enumeraţi în pomelnicul menţionat sunt persoane care au dat sume importante de bani pentru sprijinirea Bisericii „Sfântul Spiridon” şi a spitalului de lângă ea. Fiind o filială şi beneficiind de o parte din bunurile donate de „ctitori” aşa cum îi numeşte autorul, era nomal ca ei să fie pomeniţi şi în biserica de la Moara de Vânt.
*
**
Aşa cum am menţionat mai sus apariţia Bisericii „Sfinţii Petru şi Pavel” este strâns legată de cimitirul de la Moara de Vânt. Primele informaţii despre existenţa unui cimitir în această zonă le întâlnim în corespondenţa Epitropiei Spitalului „Sfântul Spiridon” cu Agia Iaşi. La 23 decembrie 1837, Epitropia se adresa Agiei cu solicitarea de a găsi de urgenţă un loc unde să poată fi înmormântaţi toţi cei care mor în spital deoarece Mănăstirea Zlataust (Sf. Ioan Gură de Aur), proprietarul de drept al locului pe care se afla cimitirul de la Moara de Vânt, nu mai permitea acest lucru. Documentul este important pentru că ne oferă o serie de date despre cimitirele din Iaşi, dar, în acelaşi timp, ne prezită succint şi locurile unde erau înmormântaţi cei care aveau neşansa să moară în singurul spital care exista atunci în Iaşi. „Fiindcă bolnavii ci mor în spital să obicinuiesc din în vechime a să îngropa la ţintirimul bisăricii Vulpe, dar pentru că de la vreme holerii încoace ne mai voind epitropii acii bisărici a să îngropa în acel ţintirim s-au urmat a să îngropa la Moara de Vânt şi fiindcă vecinicul stăpân acestui pământ nu lasă ca să să mai îngroape morţii acolo urmează de neapărat a să căuta alt ţintirim la vreo biserică pentru îngroparea morţilor” . Aşa cum reiese din document timp de aproape opt decenii morţii de la spital au fost înmormântaţi în cimitirul de la biserica Vulpe (Adormirea Maicii Domnului de pe strada Sărărie), lăcaş de cult ce se afla în acea perioadă la marginea oraşului Iaşi. Odată cu apariţia holerei în anul 1829, boală contagioasă care a făcut ravagii în toată Moldova, dar mai cu seamă în oraşe, s-au impus o serie de măsuri de combatere a ei printre care şi izolarea celor bolnavi şi îngroparea lor în afara localităţii. Aceste măsuri dure se practicaseră şi mai înainte. Iată cum descrie medicul rus Gustav Orraeus, care a însoţit armatele imperiale în Moldova, epidemia de ciumă din Iaşi, din anul 1770: «Locuitorii Moldovei, mai ales cei din clasa săracă, în timp de ciumă, conduc pe ascuns, rudele atinse de boală, în pădurile vecine, îi pun într-un adăpost pe un pat de frunze şi de zdrenţe, pun alături de ei un vas cu apă şi alimente, şi-i lasă astfel pe aceşti nenorociţi, soartei lor».
Însăşi ocârmuirea într-o adresă trimisă către ispravnicii ţinuturilor poruncea ca acolo unde vor fi găsiţi oameni bolnavi «ori de ce patimă sau boală vor fi să se scoată acea familie la o margine de loc curat, unde acolo să şează trei zile, să se aleagă boala lui şi când se va alege boală curată (necontagioasă) şi fără de bănuială, se va întoarce iarăşi la casa sa, iar când, ferească Dumnezeu, se va sfeti ciumă …să stea acea familie acolo unde au scos-o” urmând ca zapcii să dea foc lucrurilor ce rămân în urma celor bolnavi, „cum şi bordeiul sau casa, de va fi de stare proastă, să li să dea foc. Aşijderea şi vecinii acelui molipsit şi rudele lui, cu care a avut de-a face, să se scoaţă cu toate ale lor împreună la un loc curat».
Cum datorită extinderii oraşului Biserica Vulpe ajunsese în mijlocul comunităţii pe care o deservea, nu mai era posibil ca morţii de ciumă să mai fie îngropaţi în cimitirul din jurul bisericii. Trebuie aici menţionat că până la Regulamentul Organic (1832) morţii se îngropau în cimitirele ce înconjurau bisericile. De ceea nu trebuie sa ne mire că în documntele vechi aflăm că în jurul bisericii Banu, spre exemplu, se afla un cimitr (situat aproximativ pe actualul amplasament al străzii Lăpuşneanu). La fel era în jurul fiecărei biserici. După Regulament s-a hotărât ca toate cimitirele din oraş să fie scoase în afară, în locuri special amenajate pentru aşa ceva.
Revenind la documentul din decembrie 1837, cum era normal, în timpul epidemiei de holeră epitropii de la biserica Vulpe nu au mai fost de acord cu îngroparea morţilor ce veneau de la spital. Aveau probabil în vedere atât pericolul contaminării locuitorilor din jur cu boli molipsitoare, dar şi reducerea locurilor pentru proprii enoriaşi. În acest fel morţii de la spital trebuiau să fie înmormântaţi în altă parte, undeva în afara oraşului. S-a găsit un fost cimitir militar rus aflat la Moara de Vânt . Cât a bântuit holera şi mai apoi ciuma la Iaşi, până prin 1832, s-au făcut înhumări aici. Nu ştim ce s-a întâmplat, dar în anul 1837, egumenul Mănăstirii Zlataust, stăpânul locului nu mai este de acord să se facă aici înmormântări.
În răspunsul său, Agia, prin conducăorul ei, adjutantul domnesc Mavrocordat, spune că morţii de la spitalul din Iaşi nu pot fi duşi decât la cimitirul de la Moara de Vânt, „unde s-au îngropat şi până acum”. Într-o altă adresă din 30 ianuarie 1838, aceeaşi Agie anunţa că egumenul de la Mănăstirea Zlataust nu se mai împotriveşte „îngropării morţilor la acel loc, de la care acum primindu-s(ă) răspunsu cuprinzătoriu la îngroparea morţilor spitalului în vechiul ţintirim de la Moara de Vânt care este înconjurat cu şanţ încă din vremea rosăeneştilor armii fiind acolo, nici odinioară au fost oprit, şi nici va fi”.
Datorită faptului că spitalul nu avea un cimitir propiu exista tot timpul pericolul ca proprietarii locurilor unde se îngropau morţii să nu mai permită acest lucru pe terenurile lor. Acest fapt l-a determinat pe doctorul R. Cuciureanu să ceară domnului, când acesta din urmă a vizitat Spitalul de Sus în 1839, să fie de acord să se construiască la Moara de Vânt o capelă. Medicul s-ar fi adresat domnului cu „observaţia următoare: «mulţi din bieţii bolnavi, atât din oraş cât şi de prin sate, s-ar adresarisi mai devreme şi mai cu credinţă cătră adăpostirea ospitalului, dacă nu ar fi îngroziţi ca la nenorocită întâmplare de moarte să vor îngropa la Moara de Vânt unde nu este biserică spre mângâierea şi întărirea nenorociţilor» . „Asupra aceste propuneri Înălţimea sa înalt au binevoit a porunci boierilor epitropi verbal: «să să alcătuiască la Moara de Vânt o capelă hristianică în care în fieştecare sâmbătă să se slujească de cătră un preot cucernic Sf. Liturghie pentru sufletul morţilor. Iar până la construcţia acelei capele morţii să se îngroape rând pe rând în patru bisărici a cvartalurilor, cât mai departe de centrul oraşului şi mai aproape de câmpu» . Aceasta este prima informaţie concreă despre necesitatea de a se construi o biserică la cimitirul de la Moara de Vânt. O concluzie ce se desprinde este aceea că în anul 1840 nu exista nici un lăcaş de cult la acest cimitir. Acest document infirmă categoric afirmațiile de până acum că biserica ar fi construită undeva în intervalul 1803-1830, şi că ar fi avut drept ctitori mai mulţi domni ai Moldovei din prima jumătate a veacului al XIX-lea precum şi alte personalităţi ale timpului.
La 10 mai 1842 Departamentul Treburilor din Lăuntru trimitea Epitropiei Mănăstirii Spitalului Spiridon o adresă prin care informa că arhitectul Costinescu şi Calin Cherilovici „ar fi găsit un loc a dum(nealui) Verner, profesor de scripcă, cari loc s-ar afla alăture cu ţintirimul morţilor de holeră din gios de Moara de Vînt, în Mahalaua Tătăraşi, şi că ar fi foarte bun pentru această întrebuinţare” . În rezoluţia epitropilor din 18 mai se specificau următoarele: „Să s(e) facă răspuns că Epitropi, ori unde şi oricum ar fi locul, până a nu intra în cercetare de este bun pentru îngropare morţilor din spital să mulţămeşte a face cunoscut că nu ar fi dator spitalul a cumpăra loc s-au a-i face vreo altă alcătuire pentru locul de îngropare morţilor precum până acum s-au urmat, destul socotindu-să trataţie bolnavilor în spital şi că un aşa loc s-ar cuveni a-l da obşte târgului dacă nu guvernul”.
Către sfârşitul anului, la 19 octombrie 1842, maestrul de muzică Samuel Verner, propunea Epitropiei spre cumpărare „un loc al meu ce am la rohatca de la Moara de Vânt” pentru „ţintirimul îngropării morţilor din spital”.
Deşi nu avem informaţii sigure, după toate probabilităţile terenul a fost cumpărat. De acum înainte nu se va mai pune problema proprietarului locului de la Moara de Vânt. De aceea Epitropia va lua măsuri pentru îngrădirea locului. Într-un raport al iconomului David, din 31 august 1848, se arată: „Fiindcă în primăvara trecută s-au pus în cali de cătră Epitropii de a să îngrădi ţintirimul undi să înmormântează răposaţii transportaţi de la acest spital cari s-au şi îngrădit, însă nu cu desăvîrşire, îngrădindu-să şi şarampoii trebuitori pentru poartă, acum aduc la ştiinţa G. Epitropii că ceri trebuiţă de a să poronci ca să să aducă încă nueli pentru o cunună de tot gardul şi ca la 20 cară de spini şi poarta care negreşit trebui a să faci cu închisoarea ei”.
Aşa cum reiese din actul de mai sus, în primăvara anul 1847 a început împrejmuirea terenului în vederea transformării lui în cimitir al spitalului, dar, credem că se avea în vedere şi viitoare înmormântări ale locuitorilor a căror case apăruseră în apropierea locului.
Odată îngrădit cimitirul se sinţea nevoia unei capele unde să fie prohodiţi morţii.
Astfel, la începutul anului 1853 se lansează licitaţii în vederea luării „în antrepriză a zidirii unui din nou paraclis la ţintirimul îngropării morţilor din Ospitalul Central”.
Cu proiectarea viitoarei capele a fost însărcinat arhitectul Carl Kugler. Acesta, la 2 aprilie 1853, înainta proiectul Epitropiei , care, la 9 aprilie, aproba „aplicaţia lui chiar odată cu aceasta, înapoind dum(itale) planul pofteşte să binevoieşti a lucra după acesta neîntârziat şi alt deviz de cheltuiala ce ar putea costa asămine zidire şi a-l supune Epitropii iarăşi în alăturare cu planul”.
Aici se cuvine să spunem câteva cuvinte despre arhitectul Carl Francisc von Cugler. Este fiul lui Maximilian von Kugler, fost guvernator al Bucovinei şi Thereza, născută Scheleye . S-a născut la Vama, lângă Câmpulung, în anul la 1 ianuartie 1814 . În anul 1859 îşi ia indigenatul . După terminarea studiilor de arhitectură se stabileşte la Iaşi, unde, începând din 1844, devine arhitectul şef al Iaşilor . Este proiectantul clădirii centrale a Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, a Spitalului Municipal Roman, a Cazarmii din Copou şi a Bisericii Sfinţii „Petru şi Pavel” Iaşi. A fost mandatat să facă reparaţii la vechiul local al Universităţii din Iaşi . Este tatăl Matildei Cugler Poni , poetă, scriitoare, soţia academicianului Petre Poni . La 2 decembrie 1892, în vârstă de 78 de ani trece de la religia catolică la ortodoxism.
Epitropia solicita Poliţiei, la 30 aprilie, să publice pe întreg cuprinsul capitalei informaţia conform căreia toţi care doreau să participe la licitaţia pentru zidirea capelei de la Moara de Vânt trebuiau să se prezinte „întovărăşite de sigure şi formalnice chezăşii spre a pute fi şi priimite la tîrguire licitaţiei”.
Primele termene ale licitaţiei au fost 15, 17 şi 19 mai, dar „nu s-au ivit doritori a luoa asupră-i asăminea antrepriză” . Datorită acestui fapt şeful secţiei K. Figar propunea ca epitropii să hotărască în acest caz. Aceştia, prin rezoluţia pusă de Mavrichi hotărau ca paraclisul să fie construit „prin gospodăreşti mijloace” însărcinându-l pe Petre Sacuni „ce au mai făcut executări la zidărie ospitalului ca să ia grabnice măsuri întru adunare materialului, iar tocmelile să să săvîrşască în septembre; căruie pentru a sa ostineală i să va da câte doî sute lei pe lună în câtă vreme va ţine lucrul”.
Pitarul Petre Sacuni preia antrepriza „construirii clădirii paraclisului ce urmeză a să faci la ţintirimul de la Moara de Vânt”. Deplasându-se la faţa locului pentru a vedea unde va fi poziţionată viitoarea capelă, constata că gardul ce înconjura cimitirul era în unele locuri stricat. Pentru că acolo urmau să se adune materialele în vederea ridicării viitoarei biserici solicita „vro cinci cară nuele şi vreo 20 pari pentru propeli” pentru repararea îngrăditurii . La jumătatea anului epitropii eliberează banii necesari pentru meremetul solicitat de pitarul Sacuni. În acelaşi timp se angaja şi un om „care să păzască ţinerea în bună stare a gardului” , dar şi a materialelor care se depozitau pentru constructia ce urma să se ridice la cimitirul de la Moara de Vânt.
La 3 iunie 1853 arhitectul M. Hartl scria Epitropiei că luând „în observaţie planurile care s-au închipuit pentru acest săvârşit de către d-lui arhitectu Cugler cu cinste facu cunoscut acesti Epitropie că el este în stare a lua această întreprindere asupra lui cu preţu de 49.500 lei”.
Câteva zile mai târziu, la 8 iunie, conducerea Epitropiei poruncea stolnicului Ioan Neculai să pregătească „tăierea lemnului trebuitoriu” din pădurea de pe moşia Stavnic pentru facerea unei şuri care să adăpostească materialul „ce să adună la ţintirimul de la Moara de Vânt spre zidirea unui paraclis” . Lemnul trebuia transportat şi adus la destinaţie de către locuitorii aflaţi pe acea moşie.
Odată terminate preparativele pentru zidirea bisericii s-a hotărât şi şfinţirea locului unde aceasta urma să fie ridicată. La data de 24 august Epitropia trimitea mitropolitului Moldovei următoarea invitaţie:
„Fiindcă la ţintirimul de la locul numit Moara de Vânt unde să înmormîntează morţii din spitalul Măn(ă)s(tirii) Sîntului Spiridon s-au regulat de această Epitropie a să înfiinţa un paraclis a căruie temelie urmează a să şi clădi mâne la 25 avgust, Epitropia cu căzutul onoriu face poftiri înalt preasfinţii noastre ca să binevoiţi a da cuvenita învoire”.
În aceeaşi zi se primea următorul răspuns: „Potrivit ceririi acestii Epitropii cuprinsă în adresa sub no. 1116 făcându-să cuvenita poruncă cătră protoereul capitaliei cucernicia sa iconom Dimitrie ca mâni 25 a aceştii luni să margă spre a sfinţi locul numit Moara de Vânt unde ari a să pune temelia paraclisului ce urmează a să face la ţintirimul înmormîntărilor din acel ospital.
Despre care cu cinste să face cunoscut acei Epitropii spre ştiinţă şi regulă”.
Am prezentat pe larg cele două adrese pentru a întări, dacă mai era nevoie, faptul că sfinţirea locului unde este construită actuala biserică s-a făcut la 25 august 1853 şi că până atunci, la cimitirul de la Moara de Vânt, nu mai fusese nici un alt lăcaş de cult.
Biserica a fost ridicată pe banii Epitropiei Casei „Spitalului Sfântul Spiridon”, iar arhitectul şi coordonatorul lucrărilor a fost Carl Cugler.
La începutul anului 1855 biserica era deja ridicată. Urma ca să fie înzestrată cu toate cele necesare în interior: catapeteasma, stranele, obiectele de cult etc. Pentru a se face economie se propunea a se lua catapeteasma de la Biserica Sfântul Spiridon „aceea a paraclisului vechiu din ograda Ospitalului dacă i s-ar face îndeplinirile ci ar trebui şi s-ar lusctrui” . În acelaşi referat se solicita a se face în ogradă „nişte odăi pentru locuinţa slujitorilor paraclisului” . Câteva zile mai târziu arhitectul Carl Cugler era solicitat să facă un proiect şi un deviz de cheltuieli pentru „nişte odăi pentru lăcuinţa slujitorilor paraclisului, adică a unui preot şi doi dascali” . Finalizând proiectul, arhitectul îl înainta Epitropiei spre avizare. Conform schiţelor clădirea din ograda bisericii trebuia să aibă „patru odăi cu dou cămări mici şi dou marchize”.
Pentru „reparaţia unei catapetezme vechi ci esti a să aşăza în paraclisul înfiinţat din nou la ţintirimul de la Moara de Vînt precum şi alti asămine obiecti trebuitoare spre completat pregătire dinăuntru a zisului paraclis” se lansa o licitaţie publică care va fi câştigată de zugravul I. Varlaam . Odată obţinută lucrarea, zugravul trimitea Onorabilei Epitropii a Mănăstirii Sfântul Spiridon un raport în care arăta că s-a dus la biserica nouă construită „pentru înmormîntarea eşiţilor din spital răposaţi” unde „am măsurat câtimea locului de catapetează şi am alăturat şi la catapeteazma luată de la fostul paraclis în acest spital şi s-au potrivit a fi întocmai la încăpere numai cu 4 ţoli să va adăogi pe la margini, iar în linia mujlocului drept ar mai trebui crucea ceva mai înaltă” . Tot din mobilierul vechi al bisericii Sfântul Spiridon erau luate şi stranele. Propunea să fie făcute 4 icoane despoticale trebuie din nou din care pe una ar fi hramul bisăricii, un prapur, proschimitori, un serafim, o cruce de Goi Mari, altă cruce pentru Litanie, 24 iconiţă praznice piste an, trii analoguri, două pentru cîntăreţi şi unul pentru Apostol, fofezile, făclii, iar toate făcute şi poliite cum să cade”.
Cu toate că lucrările la casa din curtea bisericii au rămas în urmă faţă de contractul stabilit între antrepenor şi Epitropie , viitorul personal de deservire al bisericii era ales încă înaite de finalizarea lucrărilor. Preot era desemnat economul Ioan de la biserica Vulpe, iar pentru strana mare dascălul Ilie Melintescu.
Odată lucrările de construcţie finalizate, la 26 septembrie 1856 biserica cu hramul Sfinţii Petru şi Pavel era sfinţită.
În cele de mai sus am încercat să scriem istoria apariţiei unui monument bisericesc, care până în prezent era considerat mult mai vechi. Cercetarea arhivelor ne-a ajutat să ştim cu exactitate cine a fost comanditarul, perioada de timp în care a fost construită biserica şi data când a fost sfinţită. Deşi arhitectura acestui monument s-a schimbat în timp ea încă păstrează formele zvelte, care nu sunt altceva decât amprenta arhitectului austriac Carl Cugler, obişnuit cu monumentalitatea catedralelor gotice.
În 1958 i s-au arondat 280 de familii de la parohiile învecinate. Între 1924-1925 s-a făcut o restaurare importantă, marcată și printr-o placă de marmură plasată pe peretele vestic al naosului, deasupra intrării. Această placă, descoperită în mai 1999, în perioada comunismului a fost acoperită de un strat de tencuială. De aici aflăm că „s-a restaurat și îmbunătățit interiorul și exteriorul acestei biserici cu îngrijirea Casei Spitalelor și Ospiciilor Sfântul Spiridon, fiind epitropi Constantin Kilimoglu, Grigore Teodoru, Dr. C. Mârzescu, iar preot slujitor, C.S. Nectarie Cotruț.”.
În 1950 i-a fost adăugat un mic pridvor la intrare, care a fost mărit în anul 1978, când au fost făcute și actualele trepte de la intrare. Deasupra ușii de la intrare s-a pictat în ocniță icoana hramului: Sfinții Apostoli Petru și Pavel.
Din anul 2000 biserica a intrat într-un proces de restaurare exterioară refăcându-i-se exteriorul și acoperișul, iar din 2003 și interioară. S-a decapat interiorul până la cărămidă și i s-a făcut de către pictorii Constantin și Gheorghe Drăgoi din Botoșani pictură în tehnica fresco – biserica nefiind pictată niciodată. I s-a făcut o catapeteasmă nouă (de către sculptorul Gheorghe Ursu din Neamț), iar cea veche a fost expusă în muzeul aflat în camera de sub clopotniță unde se află atât biblioteca cât și arhiva parohiei. Icoanele din catapeteasmă au fost executate de d-na Daniela Constantinescu.
Până în 1989 în casa parohială, aflată în stânga bisericii, au fost găzduite familii cu situație materială precară și unele maici de la diferite mănăstiri, care ajutau preotul paroh în activitatea caritativ-misionară. În 1990 a fost reactivat cimitirul din apropiere, bisericii atunci revenindu-i sarcina deservirii lui prin slujbele de înmormântare și pomenire, la care s-a adăugat și responsabilitatea îndeplinirii misiunii de a oficia și slujbele pentru necunoscuți și persoane foarte sărace și fără familii, înmormântați în așa-zisul cimitir al săracilor.
În 1994 s-a decis construirea unei capele care să faciliteze activitatea pastoral-misionară, dar și să suplinească activitatea curentă a locașului de cult care necesita lucrări de recondiționare și consolidare. Construirea capelei s-a făcut între 1995 și 1998, iar la vecernia hramului din 1998, Înalt Prea Sfințitul Părinte Mitropolit Daniel i-a dat hramul Învierea Domnului.
Din acest an și până în 2002 capela a fost pictată de dl Prof. Univ. Dr. Dimitrie Gavrilean, pictură marcată (ca de fapt și întreaga creație plastică a artistului) de spiritul voronețian. Se remarcă pictura pronaosului care conține scenele Judecății de Apoi și Scării virtuților, scene care păstrează un mesaj didactic și religios, îndeamnând la pioșenie și cercetarea cugetului, datorită amintirii morții (așa cum cere spiritualitatea creștină). Dar naosul (conform spiritualității ortodoxe) este marcat de o singură idee: Învierea. Astfel, începând cu scena Pogorârii la iad și Învierea Domnului – icoana hramului, și continuând cu cele trei învieri făcute de Mântuitorul Iisus Hristos (a lui Lazăr, a fiului văduvei din Nain și a fiicei lui Iair) și Învierea Tavitei de către Sfântul Apostol Petru, este subliniată credința în nemurirea sufletului și Înviere.
Catapeteasma paraclisului executată de Pr. Dumitru Cioban și icoanele de pe ea executate de un grup de absolvenți ai Universității de Arte din Iași dau o ușurință deosebită în ridicarea minții la Dumnezeu alături de pictura murală, prin atmosfera de rugăciune care o provoacă.
În mai 2003, când s-a sfințit această capelă de către Înaltpreasfințitul Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, părintele paroh remarca faptul că la aproximativ 200 de ani de la începerea construirii bisericii s-a sfințit „fiica ei” – Paraclisul Învierea Domnului, iar acum fiicei îi revine datoria fiască și firească să poarte grijă de „sănătatea” sau starea bisericii mari, prin ea să se restaureze și să se picteze.
Biserica dispune și de un important fond de patrimoniu. Acesta se compune din: o Sfântă Evanghelie din argint din 1848, un set de vase liturgice (potir, disc și steluță) din 1856 toate cu motive biblice (butuc de viță-de-vie) și donate de familia Cantacuzino – Pașcanu în 1856. Sfânta Evanghelie are pe coperta I icoana Învierii în oval, iar în colțuri sunt medalioane cu Sfinții evangheliști, iar pe ultima copertă icoana Răstignirii cu patru prooroci.
Un alt obiect de patrimoniu este catapeteasma în stil bizantin sculptată cu motive florale și biblice, cu icoanele pictate în ulei în stil neobizantin, intrate în fondul muzeal al parohiei.
Tot aici se include un sfeșnic din 1925 de 1,5 metri înălțime, care este folosit și astăzi și care are gravat pe margine datarea și numele preotului slujitor: Nectarie Cotruță și numeroase cărți vechi de cult în scriere chirilică, în special Mineie, Octoih, Triod, ș.a.
La această biserică s-au remarcat preoți care, pe măsura puterii lor, au slujit aici lui Dumnezeu: Protos. Nectarie Cotruță, Pr. Dumitru Brânzei (c.1957-1983) și Pr. Alexandru Porubin (1983-1993). Din 1993 este paroh Pr. Vilie Doroșincă, transferat aici de la parohia Aroneanu, astăzi Protoiereu al Protopopiatul II Iași, iar din 2007 și Pr. Constantin Ciobanu, preot II cu atribuții specifice de deservire a cimitirului arondat parohiei, care nu doar au consolidat imobilele parohiei, dar au provocat o implicare deosebită a tinerilor în activitățile bisericii și o importantă participare activă la sfintele slujbe.
În toamna anului 2007 Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel este resfințită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și locțiitor al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, împreună cu un impresionant sobor de preoți și diaconi.
Pe parcursul timpului biserica a fost vizitată de întâistătătorii eparhiei Înaltpreasfințitul Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (28 iunie 1998, 2004 la Sfințirea Capelei Învierea, 2007 la sfințirea bisericii parohiale); de Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, 26 iunie 2009 când a adus Antimisul pentru slujirea Sfintei Euharistii, sau prin participarea în data de 20 aprilie 2011 la sjuba Canonului Sfântului Andrei Criteanul; precum și a Preasfințitului Calinic, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor (2005; 28 iunie 2009 la slujba de Vecernie a hramului; 19 aprilie 2012; 20 iunie 2013; 19 ianuarie 2014; 29 iunie 2015); precum și alți ierarhi ce au luat parte la săvârșirea unor sfinte taine în cadrul bisericii noastre.
La parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel se desfășoară o serie de activități social-filantropice în care sunt cooptați – prin voluntariat – studenți ai Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, care împreună cu preoții slujitori – zilnic sau săptămânal – în funcție de anumiți factori, poartă grijă de un număr însemnat de familii aflate în pragul subexistenței. Totodată pe raza parohiei Asociația Familia nostra are o casă de copii pe care parohia, în mod sistematic, o ajută pentru ca acei copii să poată avea performațe în condițiile mediului urban, copiii provenind din familii nevoiașe din mediul rural.
În ultimii ani parohia a fost implicată în o serie de proiecte sociale și culturale : Dăruind vei dobândi; Prietenul de lângă tine; Descoperirea valorilor spirituale; Iubind aproapele; Pomenire în veac; sau ca parteneri cu diferite ONG-uri.
În fiecare vineri în biserica parohială se desfășoară de câțiva ani buni un cerc artistic și catehetic pentru copii (Clubul micilor apostoli), în cadrul căruia un cadru specializat pe lângă cateheza propusă copii învață să picteze, să cânte, să socializeze, obișnuindu-se și cu mediul bisericesc. Surprizele au fost pe măsură: copiii participând la diferite expoziții cu icoane pictate atât pe lemn, cât și pe piatră sau în fiecare an la expoziția ouălor încondeiate de Sfintele Paști.
De obicei credincioșii parohiei s-au bucurat ca în fiecare an atât în țară cât și în străinătate preoții slujitori să organizeze pelerinaje cu diferite destinații. Teritoriul țării noastre a fost vizitat aproape în întregime, având posibilitatea să ne închinăm la marile așezăminte monahale sau să vizităm obiective de interes turistic sau istoric.
Acum parohia numără aproximativ 750 de familii, ce sunt așezate atât în jurul bisericii cât și în câteva blocuri din zonă pe care le deservim.
Parohia a editat – începând cu anul 2000 – revista Spiritualitate și comuniune, având ISSN-ul 1843-4967.
Preoții slujitori sunt implicați în diverse proiecte și invitați la emisiuni de radio și televiziune, având contribuții în literatura scrisă în cotidianele sau revistele de specialitate ale Bisericii cât și în cele laice.
